Matei 18:1-35 | Itinerar Biblic | Episodul 87

Itinerar Biblic

Dragi ascultători, continuăm parcursul nostru înainte și în sus, pe urmele Mântuitorului. Sfânta Scriptură conține și ne oferă tot ce ne trebuie pentru a-L cunoaște mai bine și pt a ne pregăti să-mpărtășim cu El darul cel mai de preț: viața veșnică. Să nu minimalizăm însă nici darul cel mare al credinței – pt că vedem ce mulți sunt cei care nu pot sau nu vor să mai creadă adevărul scrierilor sfinte... Să nu uităm însă că și ucenicii au avut reacții dintre cele mai neașteptate când Domnul îi anunța despre iminența suferințelor, morții și învierii Lui. Ei nu puteau asocia așa ceva cu imaginea pe care o aveau despre Mesia – așteptat ca eliberator și restaurator al gloriei și prosperității pierdute ale lui Israel.

E clar că, asemenea multora din zilele noastre, nici ucenicii nu aveau o hartă corectă a valorilor: nu reuşiseră să înţeleagă importanța primordială a sufletului, nici prioritatea vieţii spirituale în raport cu viaţa biologică. Lucrurile care par esenţiale nu sunt la fel de importante pentru Dumnezeu. Libertate și pace socială, stabilitate politică, bunăstare economică, succes naţional sau internaţional, nu pot fi decât elemente secundare (pentru că sunt conjuncturale, efemere) atunci când le punem în balanță cu sufletul.

Deși Domnul Isus le tot repetă ce se va întâmpla, ei nu vor înţelege cu adevărat decât când Duhul Sfânt al lui Dumnezeu va veni peste ei în ziua Cincizecimii. La fel, și pe noi tot Duhul Sfânt ne ajută să înţelegem lucrurile importante din viaţa noastră, și ne desluşește lucrurile minunate ale lui Dumnezeu, lucruri care ţin de viaţa adevărată.

Continuăm călătoria împreună cu Domnul Isus către cruce. Abordăm imediat capitolul 18 din Evanghelia după Matei. De fapt următoarele câteva capitole din Matei vor relua unele aspecte obscure rămase după discuția despre Împărăţia Cerurilor, prin pildele din cap. 13 dar și prin creșterea opoziției și respingerii Regelui – în ciuda lucrării intense a Domnului Isus de propovăduire și vindecare. După cum începe capitolul 18, pare să fie strâns legat de precedentul – capitolul 17 încheindu-se (vă remaintesc) cu episodul straniu al desemnării lui Petru să plătească darea pt Templu cu banii găsiți în gura peștelui pe care urma să-l prindă!

În clipa aceea, ucenicii s-au apropiat de Isus şi L-au întrebat: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?” (Mat. 18:1)

Mă întreb dacă numai eu detectez aici o notă de ambiţie firească? Poate din cauză că sunt mai deprins să citesc printre rânduri... dar mi se pare că ucenicii discutaseră deja despre acest subiect, şi poate că doi sau trei dintre ei vor fi simţit că ar fi normal ca ei să fie consideraţi cei mai mari în Împărăţia Cerurilor. Astfel că Domnul (care le știa și gândurile și acțiunile chiar dacă nu era de față, și care oricum avea mereu reacția și răspunsul potrivite) a făcut ceva uimitor.

Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor. (Mat. 18:2)

Putem învăța de aici întâi că un copil (acel copilaş) a mers fără nicio ezitare la Domnul Isus – El l-a chemat, copilul a venit... În Marcu 10:14 Domnul a spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi...” Problema nu era în a-i determina pe copilaşi să meargă la El, ci în a-i opri pe adulţi din încercarea lor de a-i împiedica pe micuţi să meargă la Domnul. La fel e și zi: adulții nu doar că nu se-nghesuie să vină la Domnul, dar îi opresc și pe alții s-o facă! E o imagine frumoasă aici: Domnul nostru ia acest copilaş şi îl pune în mijlocul lor.

Şi le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacănu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” (Mat. 18:3)

Acest verset a fost cu siguranţă abuzat şi înţeles greşit, dar amintiţi-vă, Domnul Isus vorbeşte despre convertire, şi nu despre revenire. Unii oameni cred că acest verset înseamnă că trebuie să te întorci înapoi în copilăria ta într-un fel oarecare sau că trebuie să devii infantil în acţiunile tale pentru a putea intra în Împărăţia Cerurilor. Domnul nu vorbeşte despre întoarcere la copilărie, ci despre intrarea într-o nouă viaţă. Astfel răspunde Domnul întrebării ucenicilor, distrăgându-le atenţia de la primele locuri din Împărăție, la chestiunea de importanţă esenţială, şi anume, de a fi mai întâi sigur de intrarea în acea Împărăţie.

Textul acesta este la fel de radical ca Ioan 3:3: „Drept răspuns Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Chestiunea de maximă importanță accentuată aici este naşterea din nou. Trebuie să fii asemenea unui copil, în sensul că trebuie să te naşti din nou. Când te naşti din nou, din punct de vedere spiritual ești un copil.

Din nefericire sunt mulţi oameni care nu-şi recunosc imaturitatea spirituală. Aţi fi surprinşi să știți ce mulți erau aşa-numiţii nou convertiţi care doreau să vină şi să îşi prezinte mărturia, pe când eram pastorul unei biserici mari (povestește John Vernon McGee). Îmi spuneam, și-atunci și-acum, că în esenţă este la fel ca în episodul acesta generat de întrebarea „cine avea să fie cel mai mare în Împărăţia Cerurilor?” Domnul nostru spune că dacă te-ai întors la Dumnezeu, trebuie să te gândeşti la vârsta ta spirituală – ești un copil din punct de vedere spiritual. Oare un copil ar trebui să se ridice şi să bâlbâie o mărturie imediat? Oare un copil ar trebui să deţină o slujbă în biserică? În enumerarea calificărilor pentru slujba de episcop, Pavel îi elimină pe cei noi: „Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în osânda diavolului” (1 Timotei 3:6). Cred că Domnul nostru spune ceva asemănător aici.

De aceea, oricinese va smeri ca acest copilaş va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor. (Mat. 18:4)

Dacă accentuezi intrarea în Împărăţia Cerurilor, naşterea din nou, descoperi în consecință că smerenia trebuie să-i fie caracteristica naturală – cel care se comportă precum un copilaș ce-și știe locul și măsura, este cel mai mare în Împărăţie.

Şi oricineva primi un copilaş ca acesta în Numele Meu Mă primeşte pe Mine. Darpentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării. (Mat. 18:5–6)

Cuvântul a păcătui înseamnă „să faci să se poticnească”, adică, să conduci în păcat. Isus avertizează împotriva acestui fapt într-un limbaj dur! Eu cred că ceea ce face El în această secţiune este să transforme evanghelizarea copiilor într-un imperativ divin. El pune în topul priorităţii câştigarea copiilor la Hristos. Îi laud pe toţi cei care lucrează cu grupurile de copii astăzi. Nimic nu mi se pare mai important ca lucrul acesta!

Se spune că Dwight L. Moody, care se întorcea acasă într-o seară după o întâlnire, a fost întrebat dacă și câţi convertiţi au fost în seara aceea, iar el a răspuns: „Doi şi jumătate.” Cel ce l-a-ntrebat i-a răspuns: „Aha, deci doi adulţi şi un copil L-au primit pe Domnul!” La care Moody a replicat: „Nu, nu: doi copii şi un adult l-au primit pe Domnul.” Apoi a continuat: „Adultul era un om în vârstă care nu mai avea nici jumătate de viaţă înainte... El e jumătatea de convertit!” Deci, foarte importanți pentru Împărăție – sunt copilaşii!

Un pastor dintr-o biserică scoţiană şi-a dat demisia cu ani în urmă, şi când a făcut-o prezbiterii din biserică l-au întrebat de ce. „Ei bine,” a răspuns el, „în acest ultim an nu am avut decât un singur convertit, micuţul Bobby Moffat.” Dar Bobby Moffat a fost apoi omul care a deschis Africa pentru lucrarea misionară. Acela fusese de fapt anul cel mai bun al respectivului predicator! În aceste versete, Domnul pune un accent deosebit pe copii.

Iar în toiul acestei pledoarii, Domnul introduce niște avertismente teribile:

Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuride păcătuire; dar vaide omul acela prin care vine prilejul de păcătuire! Acum, dacămâna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decât să ai două mâini sau două picioare şi să fii aruncat în focul veşnic. (Mat. 18:7–8)

Nu îmi pot închipui ceva mai dur decât asta!

Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decât să ai amândoi ochii şi să fii aruncat în focul gheenei. Feriţi-vă să defăimaţi măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngeriilor în ceruri vădpururi faţa Tatălui Meu care este în ceruri. (Mat. 18:9–10)

Domnul nostru spune apăsat că trebuie să fim foarte atenți la modul cum ne raportăm și ne manifestăm față de oameni, și în special că nu avem voie să-i dispreţuim pe cei mici. Atunci când unul dintre aceştia moare, duhul lui merge imediat în prezenţa lui Dumnezeu. Dragul meu, toţi micuţii merg în cer. Dacă ai pierdut un copilaş, vei fi mângâiat să ştii lucrul acesta. Ei merg în cer, nu pentru că sunt nevinovaţi sau pentru că sunt ai tăi, ci merg în cer pentru că Isus a murit pentru ei. Despre asta vorbeşte Domnul nostru aici: „Nu-i faceţi să păcătuiască; nu-i dispreţuiţi. Lăsaţi-i să vină la Mine! Chiar dacă ei mor, duhurile lor vor ajunge chiar acolo în prezenţa Tatălui Meu.”

Mulţi părinţi îşi pun întrebări referitor la starea veşnică a micuţilor lor! Regele David – avem această relatare în 2 Samuel 12:15-23 – când fiul său născut din Batşeba s-a îmbolnăvit, el a făcut tot ce a putut pentru viaţa copilului: s-a rugat, a postit, a plâns culcat la pământ toată noaptea. Dar după ce copilul a murit, s-a ridicat, s-a îmbăiat, şi-a schimbat hainele şi a intrat în casa lui Dumnezeu şi s-a închinat. Slujitorii lui au fost miraţi de acţiunile lui, iar explicaţia lui David a fost cât se poate de logică: „Când trăia copilul, posteam şi plângeam, căci ziceam: «Cine ştie dacă nu Se va îndura Domnul de mine şi dacă nu va trăi copilul?» Acum, când a murit, pentru ce să mai postesc? Pot să-l întorc în viaţă? Eu mă voi duce la el, dar el nu se va întoarce la mine.” El avea încrederea că într-o zi va fi împreună cu copilul său și acesta este un adevăr preţios. Mulţi oameni și-au pierdut copilaşii; (şi eu am pierdut o fetiță, primul meu copil – mărturisește John Vernon McGee). Mai merg câteodată la mormântul ei, pentru că este tot ceea ce mai am de la ea. Dar într-o zi binecuvântată, voi fi în cer, şi îmi voi vedea fetița, căci ea este mântuită. Am doi copii – unul în cer şi unul aici pe pământ. Mărturisesc că m-am îngrijorat mai mult cu privire la cel de aici de pe pământ decât cu privire la cel din cer. Pentru că despre fetița mea, știu că e-n cer şi că-ntr-o zi voi merge să fiu acolo cu ea.

Este foarte important să observăm ce simţea Domnul nostru referitor la copii, îndeosebi în zilele noastre, când se comit atât de multe crime împotriva acestor micuţi. Te minunezi citind și auzind despre oameni – așa zis părinți! – și despre ce sunt în stare să le facă pruncilor și urmașilor lor... Sunt pur și simplu șocat să citesc despre asemenea abuzuri și atrocități! Unii oameni cred că nu există iad, dar vreau să vă spun, că și dacă nu ar exista iadul, ar trebui să se inventeze unul pentru astfel de oameni! Dar oameni buni, atenție: iadul există, iar Domnul nostru foloseşte cel mai dur limbaj cu putinţă atunci când ne avertizează referitor la păcătuirea împotriva copiilor.

Acum Domnul nostru ne prezintă prima din cele două pilde din acest capitol, pe care le plasează sub această concluzie pusă ca motto:

FiindcăFiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut. (Mat. 18:11)

Pilda din Matei 18 este diferită de pilda oii pierdute din Luca 15. Cheia pentru interpretarea acestei pilde este verbul să mântuiască. În Luca 15, accentul se pune pe găsirea celor pierduţi, iar în Matei 18 accentul se pune pe mântuirea celor pierduţi.

Cecredeţi? Dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi şi se duce să caute pe cea rătăcită? Şi, dacă i se întâmplă s-o găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie de ea decât de cele nouăzeci şi nouă care nu se rătăciseră. (Mat. 18:12–13)

Am impresia – judecând după cum încheie Domnul această pildă – că El continua să se gândească tot la cei mici...

Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi. (Mat. 18:14)

Domnul se va îngriji de copilași până când ei ajung la vârsta la care pot da socoteală, însă tu, ca părinte, ai responsabilitatea de a-i conduce la Hristos. Mă tem că sistemele noastre educaţionale ne folosesc copiii pe post de cobai pentru filosofiile umaniste. Tinerii plătesc un preţ teribil în învățământul contemporan, însă noi, dragul meu, avem o responsabilitate uriaşă înaintea lui Dumnezeu în privința acesta. Este de datoria ta de părinte și educator să ai grijă la ce este expus copilul tău, să fii alături de el, să-l lămurești, să-i prezinți alternativa biblică, să dovedești răbdare până va înțelege să se debaraseze de anturaj, pentru că are o forță nocivă de influență. Dacă vrei să-ți păstrezi/salvezi copilul, ține aproape, fă-ți partea: părinte înseamnă procreator, dar și educator, mentor, prieten!

Fidel stilului Său deconcertant, Domnul introduce atenționări privind relațiile:

Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, aicâştigat pe fratele tău. (Mat. 18:15)

Dacă ești conștient că fratele tău păcătuieşte împotriva ta, tu trebuie să mergi la el. Acest verset vorbeşte despre un păcat comis de către un credincios, iar obligaţia îi revine mai degrabă celui rănit să meargă la fratele său care a păcătuit împotriva lui, şi nu invers.

...dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbăsă fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de biserică, să fie pentru tine ca un păgânşi ca un vameş. (Mat. 18:16–17)

Există unii oameni cărora le place să muşamalizeze şi să ascundă necazul, însă Domnul nu aşa ne învață să rezolvăm problema. Dacă între doi credincioşi apare o problemă, ea trebuie rezolvată într-o manieră amiabilă, paşnică şi liniştită. Dacă persoanele în cauză nu reuşesc să îşi rezolve problemele, trebuie să meargă în faţa unui grup, iar dacă grupul acela nu poate rezolva problemele, ultima instanţă este biserica, ca autoritate finală. În încheiere, Domnul afirmă referitor la acest subiect:

Adevărat vă spun că oriceveţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer. (Mat. 18:18)

Deja am studiat conţinutul acestui verset în Matei 16:19, unde am văzut că dacă ţinem doar pentru noi Cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă că „legăm pe pământ”; iar dacă dăm altora Cuvântul lui Dumnezeu, „dezlegăm pe pământ.”

Vămai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fidat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi înNumele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Mat. 18:19–20)

„Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare…” Oare El vrea să spună că dacă noi convenim cu privire la ceva, El ne va asculta? Da, dar observaţi că apare și o condiţie: „doi sau trei... adunaţi în Numele Meu.” Domnul va asculta orice cerere care este făcută în Numele lui Hristos; cu alte cuvinte, o cerere pe care Hristos Însuşi ar face-o, în conformitate cu gândirea, caracterul, comportamentul Mântuitorului! Am mai putea spune că a cere în Numele Lui înseamnă a cere după voia Lui.

„Unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” este cea mai simplă formă de conducere a bisericii. Dacă versetul 19 pune o nouă temelie pentru rugăciune, versetul 20 reprezintă o nouă temelie pentru biserica vizibilă. Biserica primară a început acolo, în și după Cincizecimea din Faptele Apostolilor 2:42, când „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”.

În contextul acesta al legării și dezlegării, al rugăciunii și-al conviețuirii în armonie, ca răspuns la o divagație a lui Petru Domnul Isus ridică stacheta și-n ce privește iertarea:

Atunci Petru s-a apropiat de el şi i-a zis: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Pânăla şapte ori?” (Mat. 18:21)

Petru credea probabil că manifestă mărinimie, pentru că după învăţătura rabinilor, era suficient să ierţi de două sau de trei ori. Simon Petru era dispus să ierte de şapte ori, însă generozitatea lui Petru se dovedește zgârcită în comparaţie cu noua evaluare a lui Isus.

Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, cipână la şaptezeci de ori câte şapte.” (Mat. 18:22)

Asta înseamnă de 490 de ori! Până atunci lucrurile se vor fi rezolvat deja, cu siguranță, iar dacă nu, amândouă părţile vor fi ajuns la o vârstă atât de înaintată încât oricum nu ar mai conta prea mult! De 490 de ori înseamnă de fapt nu să numeri până la 500 de greșeli/iertări, ci să mergi până la capăt – asta subliniază Domnul nostru aici.

De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala şi i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-lvândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui şi tot ce avea, şi să se plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat şi a zis: „Doamne, mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti tot.” (Mat. 18:23–26)

Cred că El afirmă că robul dorea să plătească înapoi în rate.

Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria. (Mat. 18:27)

Cred că Domnul nostru foloseşte această ilustraţie ciudată pentru a-Și demonstra punctul de vedere. Suma de bani pe care acest rob o datora stăpânului său era de vreo 12 milioane de dolari, ceea ce înseamnă o sumă uriaşă de care să fii iertat!

Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el şi-l strângea de gât, zicând: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator!” (Mat. 18:28)

„O sută de lei” înseamnă cca 17 dolari! Comparaţi suma aceasta cu 12 milioane!

Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga şi zicea: „Mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti.” Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta şi i-a zis: „Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău cum am avut eu milă de tine?” Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. Tot aşavă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său. (Mat. 18:29–35)

Această pildă a robului care a fost iertat, însă a refuzat să ierte pe altul, ilustrează principiul iertării. Acest pasaj prezintă un principiu nou, care nu este tocmai temeiul iertării pentru credincioşi, așa cum este el enunţat în Efeseni 4:32: „Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” Pentru că Dumnezeu ne-a iertat pe noi, și noi trebuie să ne iertăm unii pe alţii. Dacă Dumnezeu ne-ar ierta păcatele noastre în acelaşi fel în care noi iertăm pe alţii, niciunul dintre noi nu ar fi iertat. Dar după ce am devenit copii ai lui Dumnezeu, pentru că am fost iertaţi, și nu de frica pedepsei, trebuie să iertăm și noi la rândul nostru. Este principiul de bază al comportamentului creştin – în ecourile căruia punem punct întâlnirii de azi. Pe curând!